Literatura fantastica

Razvan Vischi, pagina personala: fragmente de roman

fragmente de roman

***

Stãteam la o ceaşcă de cafea, vorbeam discuţii şi ţigările fumegau între degete îngălbenite, prefăcându-se în scrum. Şi-apoi cineva a strigat, privindu-mă în ochi: Tu nu eşti un monstru! Ochii ăia, zâmbetul ăla, gesturile alea şi vorbele lui, toate spuneau împreună Tu nu eşti un monstru. Nimeni nu-i ceruse părerea, nimeni nu dorea să ştie. Era pe lângă subiect. Dacă nu rostea cuvintele astea, dacă nu le-ar fi rostit, vă rog să mă credeţi că nu s-ar fi întâmplat nimic. Credeţi-mă că întâlnirea banală ar fi continuat şi vorbele banale ar fi curs la fel ca până atunci între noi fără să însemne nimic, fără să justifice nimic, nimic, absolut nimic. Dar ele au fost rostite, au izbucnit fără preambul, întrerupând cântecul sirenelor ca o incantaţie, ca o parolă. Şi-am fost nevoit să le răspund tuturor, privindu-i pe rând în ochi: Într-adevăr, nu sunt un monstru, strivindu-mi ţigara de palma mea stângă şi zgâriind tăblia mesei cu cele şaptesprezece gheare, Ai dreptate, i-am zis, nu sunt un monstru, muşcându-l de beregată şi plăcându-mi sângele lui cald, Unde plecaţi?! am urlat spărgându-le timpanele, eu nu sunt un monstru, erau panicaţi şi vreo doi dintre ei nu-şi mai putuseră controla sfincterele, duhnea acolo ca în iad, mirosul fricii, feţele lor crispate de spaimă, cu ochii bulbucaţi, urlând cu toţii la unison, am mai ucis câţiva, i-am strâns de gât, le-am sfãrâmat coşul pieptului, mi-a plãcut să le arăt celorlalţi inima unuia dintre ei încă palpitând în ghearele mele, şoptindu-le fiecăruia în parte: Nu sunt un monstru, apoi m-am eliberat de haine, cusăturile pocniseră oricum şi cele trei perechi de mâini au smuls fiecare câte o parte din masca ce o purtasem, acum puteam să văd cu toţi cei cinci ochi şi să muşc şi cu mandibulele laterale, vorbeam mai greu acum dar totuşi am grohăit: Într-adevăr, nu sunt un monstru. În jurul meu nici o mişcare, inimile lor încetaseră să mai bată şi cadavrele ciopârţite zăceau în grămezi informe de maţe, vomă, viscere şi sânge. Nu mai era nimeni care să-mi asculte ruga, doream să mă audă cineva. Nu sunt un monstru, i-aş fi zis. Nu sunt un monstru, l-aş fi implorat. M-am ghemuit lângă masă, lăsând lacrimile de atâta timp înăbuşite să-mi curgă printre riduri. Plângeam: Nu sunt un monstru.

***

Ajunseserăm în vârful muntelui, oraşul se vedea mic la picioarele noastre, şi un alb murdar, ultima zăpadă căzută acum o săptămână, acoperea totul. Turnul cu pricina nu era un turn de fildeş. Era tot ce mai rămăsese dintr-o biserică medievală care se fãcuse scrum acum câteva veacuri. Doar turnul mai supravieţuise incendiului şi mă bucuram pentru el şi nu mã întristam pentru biserica întoarsă în pământ, pentru că asta e menirea bisericilor, să dispară de pe faţa pământului şi această biserică îşi urmase menirea, de fapt bisericile îmi sunt indiferente.

Zăpada scârţâise sub paşii noştri, uşa masivă din lemn scârţâise atunci când am intrat în turn şi scara spiralată scârţâise în timp ce tălpile noastre călcau apăsat fiecare treaptă, stârnind praful şi porumbeii din turn. Dar acum eram chiar în vârf şi priveam printre creneluri şi mă gândeam că a venit clipa pe care o aşteptam de-atâta timp, că voi putea să zbor în sfârşit. Că voi putea să zbor, în sfârşit, la asta mă gândeam în timp ce ea îmi spunea cuvinte despre Icar şi ce a păţit el zburând şi eu mă gândeam că Icar a fost un prost dacă a păţit ce a păţit, dar ea mă tot privea în ochi şi-mi spunea cuvinte despre turnul medieval pe care-l compara cu turnul babilonienilor şi eu mă gândeam că babilonienii erau nişte proşti, atât de multe cuvinte ieşeau din gura ei cu buze roşii, cărnoase, spunând: mai bine hai să construim împreună un turn până la cer din care o să poţi învăţa să zbori şi chiar o să zbor şi eu împreună cu tine, căci dacă o sã fim doi, atunci şi zborul se va înjumătăţi şi vom zbura fiecare doar câte o jumătate de zbor şi eu mă gândeam că eu vreau un zbor întreg numai pentru mine şi-mi spunea cuvinte cu ochii ei mari şi verzi: atunci o să-ţi construiesc un labirint, cel mai frumos labirint, cu mâinile mele am să ţi-l construiesc şi mi-a arătat mâinile ei, pe care le sărutasem de atâtea ori, pe care le încălzisem cu suflarea mea de-atâtea ori şi în spatele cărora se ascunsese de-atâtea ori ca să plângă, o să fie cel mai labirint dintre labirinturi şi eu o să mă ascund în el şi tu o să mă cauţi până o să mă găseşti, o să mă cauţi, nu-i aşa? şi eu mă gândeam că de-ar fi să caut pe cineva într-un labirint am să mă caut pe mine, nu pe ea, pe mine am să mă caut şi când am vãzut lacrimile din ochii ei şi când am ascultat tremurul glasului ei spunând cuvintele mai stai, atunci am zburat peste creneluri, căzând spre pământ, rotindu-mă în aer, n-am mai văzut-o în vârful turnului, dispăruse, rotindu-mă spre pãmânt, ea stătea la poalele turnului şi mă aştepta, cu buzele ei cărnoase şi roşii zâmbind privindu-mă cu ochii ei mari şi verzi şi tăindu-mi aripile cu coasa ei mare şi lucioasã.

***

Acolo, pe buza prăpastiei, liniştea era mai gri decât cerul şi auzeai ticăitul ceasului solar, fiecare mişcare a umbrei îţi bubuia în timpane, hrănindu-ţi ura, ajutând-o să supravieţuiască. Ea, de partea cealaltă, dincolo de abis, cu mantia cea albă fluturând în vânt, ea nemişcată cu braţele întinse, ea rotindu-se de cealaltã parte, dansând în ritmuri pe care tu nu le auzi, ea îmbrăţişându-se, îngenunchiind, ea implorând către cerul mai gri decât liniştea, ea mângâind pământul, stânca, ea abandonând mişcarea, dormind, ea visând. Tu, de partea cealaltă a abisului, cu mantia cea neagră fluturând în vânt, privind-o pe ea visând, hrănindu-ţi ura cu zgomotele ceasului solar, umbra lui Yggdrasill scrâşnind prin nisip, printre pietre şi cenuşă, revenind de unde a plecat, rotindu-se în jurul arborelui... fără sfârşit această mişcare, tu abandonând mişcarea, dormind, tu visând. Ea deschide ochii spre tine, mirată, îşi reia ritualul dinainte de vis, apoi strigă spre tine, dar sunetele cad spre prăpastie, rãmâne nemişcată un timp, cu faţa ascunsă între palme, plânge şi lacrimile îi strălucesc printre degete. Ea îşi lasă mâinile să cadă, ea îşi dezbracă de mâini faţa, zâmbind începe să danseze dansul de lumină, pentru tine, pentru ca tu să înţelegi, o dată, şi încă o dată pentru ea, şi tu înţelegi. Apoi vă luaţi avânt şi săriţi amândoi spre prăpastie, atingerea mâinilor în aer, prăbuşiţi-vă împreună, mângâieri grăbite, caută-i trupul cât mai ai timp, priviţi-vă în ochi şi căutaţi-vă şi găsiţi-vă, muşcă-i buzele cu buzele tale împreună alunecând, căzând, mirosul de înger al pielii ei, şoaptele lui întretăiate de vânt, ea îl aude acum, ea tremură şi înţelege prea târziu, ea se zdrobeşte de pietre fără suflet. Tu deschizi ochii şi priveşti dincolo de abis, unde e ea? te întrebi, în visul tău vă prăbuşeaţi împreună, ea a dansat pentru tine dansul de lumină ca să înţelegi şi tu ai înţeles, iar apoi v-aţi prăbuşit împreună. În jurul tău izbucnesc condori uriaşi, ei sparg liniştea mai gri decât cerul şi planează spre fundul prăpastiei, îi urmăreşti cu privirea şi-i vezi smulgând carnea din trupul ei zdrobit, sfâşiat, şi-i vezi luptându-se pentru ochii ei, pentru inima ei, scobind spre viscere cu ghearele, cu pliscurile însângerate, apoi luându-şi zborul croncănind, stârnind ecouri, lăsând în urmă o mantie albă de înger. Tu te întorci în amurg, dar nu e amurgul tău, e al lor, apoi, cu toată ura hrănită cu zgomotele ceasului solar aprinzi arborele, îi dai foc lui Yggdrasill strigând spre cerul mai gri decât liniştea cuvintele dansului de luminã. Carnea ta, carnea ei, carnea condorilor. Cenuşa arborelui, cenuşa zeilor, cenuşa umbrelor.